Astăzi, mergînd la oficiu, prin ploaie, de fapt, deloc in grabă şi cu gîndurile deja la planurile pe ziua de lucru, am prins cu privirea un chip cunoscut. Era fosta mea profesoară de franceză. Calistru Tatiana Nicolai. Cu grijile ei, cu gindurle ei. Stătea la oprirea autobuzelor. Nu puteam să nu mă opresc.

— Bună ziua, Tatiana Nicolaevna!
Doar o clipă i-a trebuit să i se lumineze faţa în zîmbet.
— Buna, Victore!

M-a cunoscut, deşi nu i-am nimerit în ochi, deja aproape 15 ani! Momentan, nici nu am găsit ce să spun (desigur, generalele fraze «cum sănătatea»... etc au fost spuse mecanic), dar totuşi dau jos pălaria. Iată o profesoară adevarată. Era strictă şi severă la lecţiile ei, dar întotdeauna corectă. Făceam franceză, dar ea reuşea să gasească timp să ne mai pună pe o cale dreapta, zicîndu-ne şi multe care poate ne vor ajuta în viaţă...

De fapt, pe lîngă căldura ce o simt întîlnindu-mi profesorii, mai vine si o mîhnire pe suflet... prea repede trec anii, prea tare grijle apasă pe cei ce ne-au educat 10 ani de zile... ridurile sub ochi si zăpada pe tîmple nu cruţă pe nimeni...