Cristina și-a luat angajamentul sa mă mai scoată in lumea culturii Bălțene. Astăzi am fost cu ea la piesa fostului meu profesor de română, Gheorghe Calamanciuc, cu denumirea destul de provocatoare.
Ce să vă spun, fraților, nu sunt eu critic teatral să-mi iau asupra mea destul curaj și să mă apuc de criticat. Vă spun doar că mi-a facut plăcere s-o privesc. Poate totuși mi-a scăpat ceva subtil, dar mi s-a părut destul de simplist firul piesei. Și totuși, mi s-a creat impresia că nenea Gheorghe s-a apucat de educația tineretului (la o piesă cu așa denumire, presupun, mai repede se decid sa vină tinerii de genratia curentă) și pe lingă fetele semi-imbracate mai ramîn în capete și careva gânduri mai bune, mai corecte...
Fetișcanele au jucat superb! Ciprian Racilă si Slavian Vlad la fel au fost bravo. Ce să mai zici, actoria trebuie sa fie in sânge, altfel nu mai ridici sala in picioare sa te aplaude. Pe lingă jocul actorilor, mi-au plăcut mult scenografia – decorațiile, lumina. De nenumărate ori mă prindeam cu gândul că ași asista la o repetiție generală cu aparatul de fotografiat pe tripod – am prins mai multe momente, care păcat mare, nu s-au putut înregistra. Merita să fie memorate. Jocul protagonistei, monologul in raza de lumina, cîntecul lui Viorel jucat de Ciprian... am impresia, totuși, o să gasec eu o modalitate și ajung eu la careva piese cu Nikon-ul meu.